Manolakis: Am văzut recent că un coleg din Consiliu General, şi-a dat demisia din partid, după ce acesta a fost filmat votând la două cartele, una fiind a preşedintelui USR. A fost acesta forţat până la urmă să-şi dea demisia sau chiar a fost o decize 100% personală ? Pentru că totuşi a fost implicat şi Nicuşor Dan în acest scandal urat pentru USR.

Alin Cotofana: Într-adevăr, a fost un episod nefericit... Decizia de demisie a fost una personală a domnului Dobrev, dandu-şi seama de ce s-a petrecut. Nu vreau să pară o justificare, dar dacă este să o luăm aşa, avem mai multe exemple recente în Consiliu, fix cu aceeaşi problema ! Ideea este că noi nu avem puterea de a "face scandal" în presă cu aceste exemple identice, aici e diferenţa între noi şi alţii! Şi probabil şi demnitatea...

M: Ce veţi face dacă mai apar cazuri de genul? Nu va e frică de un eventuală scădere în rândul simpatizanţilor tineri care v-au ajutat atât de mult în alegerile locale şi care v-ar putea sprijini în continuare în cele parlamentare ?

A: Sincer, sper să nu mai apară cazuri de genul, ne-ar afecta imaginea din păcate...Unele apar şi din lipsa de experienţă, nu cred că domnul Dobrev a obţinut vreun beneficiu din ceea ce a făcut, pur şi simplu aşa a crezut că e bine la momentul respectiv ca să treacă punctul de pe ordinea de zi. Posibil să mai comitem gafe din acestea, cu toate că încercăm să fim foarte atenţi.

M: Pentru mine sincer sunteţi singura şi ultima speranţa pentru acest sistem politic, pe care îl consider îmbătrânit şi care nu a mai generat politicieni capabil de la Ion Raţiu încoace. Aş vrea să îl pot pune şi pe Nicuşor Dan pe aceeaşi treaptă cu domnul Raţiu sau Coposu în viitorul apropiat sau fie şi îndepărtat. Credeţi că veţi ajunge un partid cu o priză la public bună în curând şi care să redea încrederea românilor în sistem ?

A: Şi pentru mine, tot ultima speranţa este! Nu ştiu câtă "priză" putem avea la public, nu suntem genul de oamenii "vedete" cu apariţii pe la tv şi în mass-media...suntem mai mult genul care tace şi face, şi cred că o anumită parte a societăţii va valorifica şi genul asta de "politicieni". Cu siguranţă, dacă pe 11 Decembrie societatea se va mobiliza şi va ieşi la vot, vom putea face o figura frumoasă ca la Bucureşti (unde am obţinut 25% în Consilii), vom avea o notorietate mai mare şi în acelaşi timp dând şi încrederea oamenilor, că lucrurile se pot face şi altfel. Deja Dacian Cioloş ne-a arătat că se poate şi altfel!

M: Te-ai gândit vreodată ce vei mai face dacă acest partid eşuează dintr-un fel sau altul? Vei mai continua în politică sau e şi la ţine singura şi ultima şansă dată politicii ?

A: Am tendinţa să fiu mai optimist de fel, aşa că sper să nu se întâmple aşa! Dar, dacă se va întâmplă, aşa cum ziceam şi mai sus, va fi prima şi singură şansă dată politicii.

M: Într-un caz ipotetic în care USR nu atinge un nivel politic dorit, te-ai gândit dacă mai rămâi în ţară sau vei pleca iar, în Spania sau în altă ţară ?

A: În nici un caz nu pun în calcul plecarea din ţară! Şi mie, dar şi Bertei (soţia, este din Lituania) ne place enorm Bucureştiul şi pe termen lung vom rămâne cu siguranţă aici. Nu are legătură USR-ul cu asta, la fel cum n-a avut atunci când am decis în 2013 să venim în ţară (nici nu exista).

M: Slăbind acum strânsoarea asta a întrebărilor legate de USR, aş vrea să îmi povesteşti care a fost cel mai urat episod observat în Primăria Generală, legat de actualul sistem, de până acum ? Dar unul care te-a impresionat ?

A: Personal, nu pot acuză pe nimeni: toţi cu cei care am vorbit / interacţionat în Primărie s-au purtat bine şi au fost foarte amabili. Oamenii care fac parte din aparatul Primăriei al DATJ (Direcţia Asistenţă Tehnică şi Juridică), sunt foarte profesionişti şi dedicaţi, aşa că o să rămân cu ei pentru partea pozitivă.

Ideea e următoarea: pe holuri, lifturi, în consilii, ceilalţi colegi de la alte partide par destul de ok şi aborbdabili; în schimb, când începe şedinţa de Consiliu General, unii dintre ei se transformă pur şi simplu!

Probabil că se văd cât de mulţi sunt, se simt puternici şi încep să îşi schimbe comportamentul...vorbesc desigur de un procent de 30-40 % dintre colegi, aripa dura să-i zicem!

Mereu când mă întorc de la şedinţele de Consiliu, mă simt extenuat şi îmi explodează capul, datorită presiunii şi tensiunii la care suntem supuşi! Asta ar fi partea negativă din experienţa de la Primărie. Dar o asumăm şi mergem mai departe.

M: Care sunt în opinia ta, cele mai bune 3 idei, care dacă s-ar putea implementa peste noapte, ar ajuta cel mai mult bucureştenii ?

A: Cred că prima problema a acestui oraş este traficul! Vroiam să zic că pare, dar de fapt este un oraş colapsat…suntem pe locul 6 la aglomeraţie în lume!

Soluţiile vin undeva la pachet: benzi unice pentru transportul în comun (în prealabil, flota RATB să fie una reînnoită, inclusiv aer condiţionat şi condiţii umane), sistem GPS pe autobuze/troleibuze/tramvaie, afişarea orarelor în staţiile RATB (ca la metrou), sistem de management al traficului (semafoarele să dea prioriotate mijloacelor de transport în comun unde se poate).

Pe lângă toate astea, piste de biciclete adevărate (nu benzi colorate pe jos cu stâlpi pe mijloc şi borduri de 50 cm).

O altă soluţie pentru descongestionarea traficului ar fi terminarea şoselei de centură (să contribuie şi Primăria cu bani, în loc să facă “erori materiale” de 5 milioane €) şi să profităm de reţeaua deja existenţa a CFR-ului pentru o centură feroviară a capitalei (deja Ministrul de Transport din Guvernul Cioloş a demarat proiect pentru o parte a aceste “centuri”):

M: Din oraşele vizitate de ţine până acum, care ar fi cel mai practic sau folositor aspect pe care l-ai aplica şi Bucureştiului ?

A: Am vizitat foarte multe oraşe, şi cred că putem lua exemple de la mai multe!

Din fericire, nu trebuie să inventăm nimic nou, decât să le adaptăm la necesitatiile noastre. O să enumăr anumite oraşe unde am avut ocazia să şi trăiesc, pentru că într-o vizită turística totul pare frumos şi perfect.

Madrid – sistemul de “autostrăzi rapide radiale (M-30 şi M-40)” - un fel de centură a noastră (neterminată în cazul nostru), care înconjoară municipiul de 6 milioane de locuitori. A fost o soluţie gândită în anii 80-90´, aceea de a construi mai multe inele în jurul oraşului, care ajutate de mai multe túnele, îţi permite să înconjori capitala în maxim 45 minute (chiar şi când e trafic). Având 2 inele, mereu poţi alege pe care varianta să o iei, depinzând şi unde vrei să ajungi. Din aceste inele ies şi principalele autostrăzi care leagă Madrid-ul de toată ţara.

Almería – infrastructură turística – un oraş simplu, mic, fără industrie dar foarte primitor pentru turişti, punînd în evidenţă tot ceea ce oferă mai bun: soare şi plajă! Investiţii acolo unde turiştii vin şi se plimbă (faleză), baruri şi souvenir-uri în zona veche (centrul vechi) şi cel mai important: informaţii turistice. Ce vezi, ce înseamnă, cum să ajungi la monumentul „x”, orar, tarife, forme de plata...toată informaţia la orice pas, întâmpinând turistul şi făcându-l să îşi dorească să viziteze aceea atracţie.

München – transportul în comun – nicăieri n-am văzut un transport mai curat şi punctual ca în München. Preţurile într-adevăr, comparate cu cele ale noastre sunt prohibitive (doar dus spre aeroport din oraş cu trenul, costă 20€ / persoană). Nu pot să zic că au cele mai noi mijloace de transport, metroul lor îl pot numi chiar „vintage” faţă de al nostru...dar, punctualitatea şi fiabilitatea că transportul în comun te va duce din punctul „A” în punctul „B”, în orice zi, la orice ora, face din acest oraş o plăcere să te plimbi pe străzi şi să trăieşti acolo!

Aş mai adaugă şi o măsură comună pentru cele 3 oraşe: parcările cu plata în centrul oraşelor. Poate Almería ar fi exemplul cel mai ieftin în acest caz: 2€ (9 Ron), o ora în centrul oraşului. Nu încurajezi traficul şi aglomerarea în zona centrală, dar toate astea se pot aplica dacă ai un transport în comun punctual şi fiabil.

În momentul de faţă, în Bucureşti, doar metroul poate fi un aşa mijloc de transport, dacă ignorăm ce se întâmplă la orele de vârf în zonele Pipera-Victoriei-Unirii.

M: Care a fost cea mai mare pierdere de bani ai contribuabililor votată în Consiliu ? 

A: Cred că cel mai grav exemplu a fost cel de acum câteva şedinţe, undeva la sfârşitul lui Septembrie, când Primăria a făcut o “eroare materială de calcul” în valoare de 5 Milioane de Euro într.-un proiect! Era de vorba de materiale pentru spitalele din subordinea Consiliului, dar “cumva” să produs această eroare materială în calcule…

Şi tot la capitolul “investiţii”, am primit un proiect în care se stabilea valoarea unui soclu de (atenţie): 50 000 de Euro! Este vorba de un bust primit cadou din partea Ambasadei Slovaciei. Ambele proiecte au fost votate împotriva de noi, cei din USB, deoarece este aberant să faci “erori materiale” şi investiţii în statui de atâţia bani!

M: Care sunt planurile tale de viitor până la urmă şi unde te vor găsi ele ?

Se apropie sfârşitul anului şi că orice om de internet şi 'critic' de filme care se respectă, am decis să fac o lista personală a filmelor preferate văzute, dar mai ales ieşite în 2016. Ţinând cont că n-am văzut Silence, Fantastic Beasts..., Fences, Manchester by the Sea şi Lala Land, care puteau fi şi ele în acest top, să purcedem:


10. The Secret Life of Pets
Începem cu o animaţie, care culmea mi s-a părut mai bună decât Finding Dory. E ceva amuzant autentic şi parcă n-am văzut-o nici în filmul de la Pixar şi nici în Zootopia. Copiii sigur au ras mai mult că la restul.

9. The Magnificent Seven
Un western bun, al anului, cred că singurul pe 2016, asta dacă poţi numi şi locul meu 6, un western, cum o face IMDb. Împuşcături mişto, dialoguri bune demne de sălbaticia din acei ani, actori buni, ce să mai ceri...


8. Captain America: Civil War
Un film văzut înainte să încep blogul, dar categoric, un film puternic, care arată că genurile astea de acţiuni cu super eroi, pot avea şi o poveste bună şi un acting şi mai bun că restul. Apariţia lui Spider-man (unul de 19 ani reali, nu de 30 care joacă pe unul de 19) e şi ea un plus.

7. Doctor Strange
Poate părea ciudat, dar mie unul, oricât de tare mi s-a părut filmul de mai sus (Civil War), mi-a plăcut mai mult Doctor Strange. Şi pentru efectele speciale perfecte, dar şi pentru partea mistică, pe care nu m-ar fi deranjat să o văd aprofundată.

6. Hell or High water
Un film plăcut, cu un plot credibil, care mi s-a parut destul de bun. Subiectul serios, realizarea şi autenticitatea sa, au adăugat la nota dată.

5. Allied
Văzut la Movieplex, un thriller cu spioni, cum se făceau pe vremurile bune ale lui Spielberg şi chiar ale regizorului, Zemeckis. Momentele tensionate sunt la tot pasul, mai ales în prima parte a filmului. M-am trezit deseori încordat, deci îşi merită locul, la mijlocul clasamentului.

4. Noctural Animals
Avem un film făcut de un creator de modă, după un scenariu al aceluiaşi creator, Tom Ford. Îmi place povestea şi anarhia aparenţă a filmului. Te întoarce pe toate părţile şi te face să-ţi storci creierul gândindu-te la el, mult după ce îl termini de văzut.

3. Nice Guys
Shane Black, does it again. O comedie poliţistă cu mister şi comedie presărate fără reţineri? Sigur că da. Mai ales una reuşită. Chimia celor doi mi se pare superbă şi ce joacă Ryan Gosling (nevazand Lala Land, cum ziceam) mi se pare cam rolul cel mai bun al sau în acest an. Merită maxim o vizionare. Eu mai stau puţin şi o bag pe a 2 a.

2. Hacksaw Ridge
După cum am şi scris, mi se pare o reîntoarcere superbă a lui Mel Gibson, în lumea bună de la Hollywood. Acting superb, decoruri şi costume superbe, acţiunea la superlativ. Clar printre cele mai bune filme de război făcute vreodată cu, zic eu, cea mai bună bătălie filmată vreodată. E un MUST SEE printre fanii filmelor de război.

1. Arrival
Cum am scris şi în titlul de atunci, mi se pare cel mai bun film din acest an. Mai ales că e un SF, deştept şi cu final neaşteptat spune tot. Nişte ingrediente pe care nu s-a riscat nimeni să le combine, în aşa manieră, darămite să o facă şi atât de aproape de perfecţiune. Trebe nişte nominalizări la Oscaruri, chiar dacă sunt cam politice de ceva ani buni.


Cam asta a fost lista mea cu ce-am văzut strict anul asta. Îmi pare rău că nu am văzut tot ce mi-am propus anul asta, dar dacă făceam asta 'for a living', aveam vizionate mult mai multe filme şi lista asta era mult mai stufoasă. Pe la un top 20-25 aşa lejer. Şi da, Rogue One, Deadpool şi Batman v Superman nu au prins top 10-ul. Oricât m-am chinuit, mi s-au părut mai plăcute cele menţionate mai sus şi nu am găsit vreunul pe care să-l schimb cu filmele din aceste 2 mari francize deja. Într-un top 15 cel puţin, sigur îşi făceau loc şi cele 3 filme. Dacă ai alte idei sau vezi altfel lista, poţi lasă un comentariu mai jos şi discutăm oricât.

Marţea după cum m-am obişnuit, este zi de film şi merg la Movieplex cât pot de des pentru a viziona unul în condiţii şi la preţuri bune. Aseară am văzut Allied şi ţin să zic că mi-a plăcut.


În primul rând, îmi place că începe direct, fără minute întregi de distribuţie şi te introduce direct în atmosfera. Informaţia nu ţi se dă cu linguriţa, ca la americani proşti, ci afli uşor, uşor, ce-i cu personajele de pe ecran şi de ce fac ce fac, dar mai ales, ce urmează să facă. Minuţiozitatea celor 2 spioni, căci de spioni e vorba, care se dau drept un cuplu, e sublimă şi mie că persoană atentă la detalii (mai ales în fime), mi se pare fix ce trebuie. Îmi place să cred că dacă aş fi fost pus în postura lor, aş fi fost la fel de atent la absolut orice detaliu posibil.

Prima parte a filmului, căci şi aici am impresia că sunt 2 părţi, se desfăşoară aşadar în Maroc şi mai exact în Casablanca. Se vede şi influenţa filmului eponim în această atmosfera din oraş, dar şi stilul de regie mai clasic, aş zice, ceva în genul Indiana Jones, dar din filmele vechi. Un stil care prindea foarte bine în anii 90 şi promovat de Spielberg şi Zemeckis, Şi uite că prinde foarte bine şi acum. Deci avem o introducere în lumea ocupată de nazişti, chiar şi în Maroc, o introducere a celor doi protagonişti, Max şi Marianne dar mai ales a pericolelor aceştei lumi a minciunii şi intrigii.

În următoarea parte, mai ales că se desfăşoară la 1 an distanţă, avem parte de linişte, una aparenţă, până când trecutul vine să-şi înfigă ghearele în prezentul celor doi. Vroiam să continui aici printr-o descriere mai amănunţită, dar astfel, stricam oarecum prima parte şi mai ales tensiunea aferentă. Tensiune care în prima parte din Maroc, este întâlnită puţin dar foarte intens, aici este întâlnită foarte mult dar constant. Astfel că Zemeckis îşi face o plăcere parcă, din a ne chinui şi ţine aşa pe marginea scaunului cu orice ocazie are. Însă o face foarte bine şi cu bun gust, încât parcă îţi place la un moment dat acest lucru. Chiar m-am trezit aseară, să mă întorc la un prieten zicandu-i: 'uite ce frumos e momentul asta tensionat, când nu mai iese Max din clădire şi nu ştii nici tu ca privitor ce să faci'. Aşadar, deşi avem în continuarea din Londra, momentele încordate, ce nu ne lasă nici pe noi nici pe personaje. Totuşi trăim în lumea spionilor şi paranoia e ceva bun şi sănătos în această lume.

Nu aş vrea să dezvălui multe detalii, pentru că orice indiciu citit, poate face legătură cu deznodământul şi chiar nu e un film pe care să-l strici aşa. Trebuie vazut si delectat, in sala de cinema, fără să ai habar de vreun detaliu, pentru a fi total lipsit de apărare in faţa momentelor apăsătoare.

Singură problemă pentru care am acordat 'doar' un 7/10 acestui film e finalul. Aparent, în 2016, au fost multe filme bune, dar cu finaluri sub ştacheta ridicată de acestea. Merita clar un 8/10 dacă nu era o scrisoare citită pe final, care se vrea lacrimogenă. Nu am să înţeleg niciodată această obsesie a Hollywood-ului de a dramatiza în aşa hal anumite scene care pot fi făcute măcar decent. Pe lângă astea, rămâne un film bun din acest an şi merită văzut.

În ziua de Crăciun, după sarmale, piftie, salate cu de toate şi toate cărnurile de animale din curţile româneşti, am zis că intră un film bun. Pe lângă nişte vin, rom şi alte 'aperitive', era cazul să văd şi Contabilul. Alături de nişte prieteni, ce poate fi mai potrivit ?

Văzut la Movieplex în Plaza cu mare plăcere, datorită proximităţii sale de casă şi pentru că sunt leneş uneori, de ce să nu fiu sincer, constituie reîntoarcerea lui Mel Gibson la masa bogaţilor să zicem aşa.


După ce am văzut filmul şi m-am gândit la ceea ce voi zice despre el, am zis că e mai bine să-l despart în două. Înainte şi după. Cei care îl veţi vedea, veţi ştii la ce mă refer.

Înainte: în prima oră din film, ne este prezentată viaţa lui Desmond şi felul în care este acesta a crescut. Unul foarte religios în stil adventist, dacă nu mă înşeală memoria. Mama sa fiind foarte credincioasă, îl lua cu ea la biserica din orăşel. Tatăl sau, veteran din Primul Război Mondial, începuse să bea şi îşi bătea constant nevasta. Revenind la copilăria eroului nostru, ni se arată mai ales un incident, în urmă căruia, Desmond aproape că îşi omoară fratele. Speriat şi căutând ajutor, îl găseşte în credinţă şi cărţile mamei sale din casă. La câţiva ani după acestea, America intră în Al Doilea Război Mondial şi atacă Japonia. Toţi tinerii din sat/orăşel, caută să se înroleze pentru a servi patria. O face şi fratele sau, Harold. Dar Des, fiind un mare pacifist şi adventist, doreşte să facă acest pas, numai că medic de front şi FĂRĂ să poarte armă, fiindcă religia nu-i permite. Urmează tot felul de şicane făcute de comandanţii săi din pregătire, colegi de pluton şi chiar este trimis la tribunalul militar pentru a fi dat afară din armată pe motiv că refuzase să se supună ordinelor de a purta armă.
Această prima ora deci, serveşte că o introducere în viaţa şi viziunea lui Doss. O pregătire pentru ce avea să vină. Şi are ce... ohoo, te sperii chiar.

După: de aici începe războiul pentru Desmond. Începem să vedem şi noi aceste nenorociri. Ororile ne sunt arătate la tot pasul, fără nici o jenă. Pentru că războiul este nemilos şi nu are jenă de nimeni şi regizorul este nemilos cu privitorii. Iniţial mă gândeam: ia să vedem, ce mai poate arată nou mister Gibson, după atâtea filme făcute despre Războaiele Mondiale. Şi are. Plutonul lui Desmond este adus în Okinawa pentru a urca pe Hacksaw Ridge, o culme asupra căreia dacă menţineau controlul, reuşeau să ocupe teritoriul... bla bla. Trebuiau să urce, să-i împingă pe japonezi şi să rămână sus ceva timp până la sosirea intăririlor. Ei bine, fiind pe teritoriul altei ţări, americanii nu ştiu tot ce aveau asiaticii păstrat pentru ei. Cum toţi cei prezentaţi până acum la cazarme şi instrucţia militară, urcă acea culme, începe războiul acela de care vorbeam. Liniştea aşternută după sosirea tuturor sus, este ştearsă de către un glonţ care trece prin capul unui soldat din prim plan. Un mod foarte direct şi bun, al lui Gibson de a ne arata că nu mai suntem în siguranţă şi oricine îşi poate găsi sfârşitul aici sus. Explozii, urlete, grenade, mitraliere şi aruncătoare de flăcări ne fac un portret mai mult decât teribil asupra celor îndurate de soldaţi (fie ei de orice naţie) în timpul acestor războaie terifiante. Nu am să mai elaborez asupra celor întâmplate sus, pentru că merită să le vezi, în frumuseţea lor, dacă se poate spune asta despre nişte atrocităţi. Mă rezum doar la faptul că Desmond a fost în realitate fără armă, tot timpul. Ba chiar, după ce se ordonă retragerea de pe culme, acesta rămâne singur nopţi în şir pentru a căuta răniţii şi a-i trimite jos cu sfoară pentru îngrijiri.

E o poveste care te mişcă şi realitatea faptelor mi s-a părut înfricoşătoare. Dacă nu ştiam că personajul principal a făcut toate astea şi mai ales, că nu a acceptat o ecranizare a vieţii sale, până când faptele nu erau relatate exact 100% cum au fost, fără a se înflori ceva, mă gândeam că totul e un scenariu de la Hollywood, venit din capul cuiva pentru a sensibiliza audienţa la extrem. Poate şi asta a fost o schemă de a păcăli lumea. Dar văzând anumite faze din film, ca după să fie povestite identic şi cei care chiar au fost acolo, mi s-a părut interesant.

Pentru mine e un curat 8/10 pentru felul brutal şi cred eu că onest, al celor arătate. Chiar o să mai stau ceva timp şi o să vreau să revăd filmul.

L-am văzut în sfârşit acasă, deşi a cam durat ceva. Mă interesa mai mult pentru Oscarurile câştigate dar şi a vedea calităţile de regizor ale lui Ben, după The Town şi Gone Baby Gone.

 Ne-am trezit în ultima zi în Grecia, tot pe la 7:30 pentru micul dejun. Unul simplu cu aceleași mâncăruri zilnic. Dar din pricina asta, ne bucuram că scăpăm. Ne-am urcat în maxi taxi-ul nostru Mercedez și am pornit spre colina magică. Am ajuns destul de rapid pentru că și stăteam foarte aproape de aceasta. De unde și numele hotelului nostru, Acropolis Select. 

Urcăm ce urcăm și ajungem la o priveliște superbă. Sub această colină se arată întreaga capitală a Greciei. Numai după ce ajungi aici sus, vezi cu adevărat că Atena, își numera cei 4,5 milioane de locuitori, prin dealurile și văile din jurul Acropolelui. Totul este superb de aici de sus și nu poți să nu rămâi cu degeul de telefon/aparatul foto pentru a încerca să cuprinzi cât mai bine, această priveliște și chiar stare data de aceste monumente. Starea din păcate, nu ai cum să o transmiți, indiferent de numărul pozelor sau filmelor făcute. Ghidul ne povestește despre luptă data între Atena și Poseidon pentru patronajul locuitorilor din acea zonă, câștigată de prima prin oferirea acestora, a măslinului că dovadă a bunăstării ce va urmă. Multe altele și interesante, dar pe care nu am timp sau loc acum să le mai spun și eu.

A venit şi a 3 a zi peste noi şi am plecat către Delphi la 8:30. De plecat am plecat, dar de ieşit din Atena, mai greu. Ambuteiaj ca pe DN în zilele bune şi de fapt ca pe bd. Iuliu Maniu în orice zi. Aşadar am văzut şi partea mai puţin practică a oraşului. Până la 11:00 nu am făcut nimic decât să admirăm peisajele ca cel de mai jos şi cam atât.



Ajungem la un popas şi intrăm pe nişte porţi. Aparent intrasem în curtea Muzeului din Delphi. Urcăm către templul lui Apollo sau ce a mai rămas din el. Vestigii şi rămăşiţe alte caselor de pe deal ni se arată. Culturile române şi greceşti m-au impresionat mereu şi acum plusează cea de-a două. Templul rămas după distrugerile ordonate de cotropitorii bizantini, încă îşi arată coloanele şi câteva bucăţi de piatră perfect tăiate pentru pereţii acestuia. Noi tot urcăm. Avem în faţă o vale întreagă şi nişte dealuri care par că se întrepătrund. Ceva ce da ruşine serpentinelor de la noi, zic eu.



Am mai urcat până sus şi am văzut un teren pe care se disputau jocurile din Delphi, cum poţi vedea în prima poză de mai jos. Pe lângă astea, treaba importantă constă în localizarea Oracolului din Delphi aici. Acesta era compus, spune legendă, din femei care inhalau tot felul de fumuri de la substanţe ştiute de preoţii şi hermitii locali care le dădeau puterea de a vedea viitorul, astfel dând predicţii foarte exacte. Adevărul, spus de ghid, stă în alt fel. Treaba cu femeile drogate, aparent, era doar ceva de faţada. Existau nişte analişti să le zicem, geo-politici sau geo-economici care ştiau mersul treburilor în fiecare stat din jur şi mai ales ţări din Eurasia prin iscoadele şi relaţiile avute în toate aceste colţuri ale continentului. Astfel, puteau anticipa anumite mişcări de trupe, lovituri de stat, porniri de război sau orice intenţie avută de orice ţară sau stat grec. Am coborât la baza pentru a intră şi în muzeu. Acesta era plin de statui din sec 7 iHr. Nici mult n-am stat pe aici, dar adunat cu cele aproape 2 ore de pe dealul de la locaţia fostului Oracol din Delphi, că s-a făcut 14:30 şi noi muream de foame aşa că am plecat spre oraş şi restaurant. O mâncare foarte simplă şi cam neplăcută chiar. Şi nu am fost singurul cu această părere. După asta, a venit iar greul. De la 4 până la 7:15 am stat în microbuzul asta pentru că venind înapoi spre Atena, am prins ora de vârf. Noi nu ştiam asta, dar ne gândeam că cineva care stătea acolo şi ne-a făcut itinerariul, putea să o anticipeze şi să ne întoarcă mai devreme.





Ajungând aşa târziu la hotel, a trebuit să ne grăbim cu pregătirea în camera pentru plecarea către restaurantul unde urmă să avem cină şi show-ul tradiţional grecesc. Am ajuns la Zafiro, pe numele lui. Am primit nişte lecţii scurte despre cum se face uleiul de măsline extravirgin şi care e diferenţa dintre acesta şi cel virgin, cum se face făină foarţă fină şi pură cu ajutorul apei şi am început masă. Una ce părea mai fancy dar că aperitiv, tot cu faimoasa salată grecească, brânză feta, sos tzatziki şi salată de vinete, a pornit. Au urmat dansuri populare, am învăţat şi noi puţine mişcări şi chiar, unii din noi, inclusiv subsemnatul, ne-am îmbrăcat în costumele lor tradiţionale. Unde mai pui că am mai spart şi farfurii cu sutele. Dar am fost şi puşi să dăm cu mop-ul după, pentru a strânge resturile în faţă cântăreţilor. Chiar a fost tare şi după atâta mişcare, restul mâncării, a intrat foarte bine.









O zi plăcută pe final, deşi drumul a fost stresant pentru toţi. Cina şi show-ul au salvat-o lejer. Păcat că plecăm. Asta a fost sentimentul comun prins de la restul în faţă hotelului când ne-am luat la revedere de la gazdele noastre. Mai mergeau 2-3 nopţi.

Treziţi la 6:30, am ajuns la micul dejun pe la 7 fără ceva. Am luat mic dejun cam simplu cu un suc foarte diluat (cel mai prost vreodata la un hotel incercat), omlete şi unt fără sare. Dar decent.

Deşi mai întâi am fost în Budapesta şi ar trebui să fi povestit deja despre asta, din cauza lipsei pozelor, am zis să aştept şi scriu despre business trip-ul din Grecia. Pe scurt, avem 3 nopţi şi 4 zile în Athena, unde vom vizita Mykonos foarte probabil în a două zi, Delphi în a 3 a şi Athena în ultima zi până când avem zborul. Interesant zic, mai ales că Grecia e o ţară foarte frumoasă am impresia. Rămâne de văzut dacă şi joi la întoarcere, voi avea aceeaşi părere.

Văzut la recomandarea celeilalte jumătăţi ale mele, a fost un film care chiar mi-a plăcut. E vorba despre un tată divorţat şi fratele său, fost puşcăriaş, care pun la cale un plan, prin care să-şi salveze o fermă din mâinile statului. Cum fac asta? Păi simplu. Încep să jefuiască o serie de  bănci mici pentru a aduna suma de care au nevoie. Bineînţeles că filmul avea nevoie şi de nişte şerifi, aflaţi pe urmele lor. Din aceşti doi şerifi, unul bineînţeles, este foarte ager la minte şi le cam înţelege planurile. Din asta rezultă un joc foarte periculos de-a şoarecele şi pisica între cele două tabere.


În ciuda acestor, să le zic clişee, (deşi e uşor să vezi ceva în ziua de azi şi să îl cataloghezi drept clişeu, pentru că e greu să scoţi un plot 100% original, mai ales când e vorba despre un film cu spărgători de bănci) avem parte de un film bun pe mai toată durata lui, care te prinde în mrejele sale până când distribuţia apare pe ecran. Decorurile, acting-ul, chiar şi actorii principali, dau o notă foarte realistă asupra întregii poveşti.

Mi-au plăcut mult de tot în special, Ben Foster, care pare un adevărat redneck american cât şi Jeff Bridges. Alături de ei, Chris Pine, deşi personaj principal, se apropie, dar parcă nu-i chiar la acelaşi nivel.

Cam atât despre film, mi-a plăcut mult, dar mai mult de 7/10 parcă nu am putut să-i dau. Totuşi un 8 mi se părea cam mult pentru un subiect destul de simplist. Oricum pentru orice fan bank robbing/heist movies, este clar de văzut.

După ce am văzut Arrival, despre care am povestit AICI, m-am decis sa continui şi cu alte filme Sci Fi. Contact e unul din ele. Găsit pe undeva pe o lista cu filme asemănătoare celui regizat de Villeneuve, avea o notă bună pe IMDb, actori şi regizor bun, si mi-am zis că e în regulă.


E vorba de Jodie Foster care joacă rolul unui cercetător pasionat de găsirea unui semnal din spaţiu provenit de la o civilizaţie extraterestră. După ce aflăm detalii din copilăria ei, lucrul acesta se şi întâmplă. Omenirea primeşte o serie de numere,despre care se află mai târziu că sunt nişte instrucţiuni menite să o ajute să construiască o nava spaţială prin care piloţii să se întâlnească cu aceşti extratereştri.

Totuşi, când vezi un film din anii 90, vezi că de fapt, aceste mega producţii de pe atunci, erau foarte lente şi par plictisitoare mai mereu  acum. Oare aşa o fi fost sau pur şi simplu filmele noi văzute, îmi/ne schimbă percepţia despre desfăşurarea unora din ele ? Oricum ar fi, Contact e foarte lent pe alocuri şi de la un punct şi puţin exagerat. Ştiu că sună aiurea să numesc un film SF că exagerat, dar aşa l-am simţit eu. Au, ele, filmele astea mai vechi, o doză de a detalia totul parcă, cat mai mult posibil, lucru care în 2016, poate părea că îţi atentează la inteligenţă pe alocuri.

Partea cea mai plăcută mie, a fost, o schimbare în film, prin care actriţa principala a încercat să convingă oamenii şi guvernul american de unele fapte întâmplare. Nu o spun mai clar pentru că trebuie s-o fac evident şi îl stric pentru eventualii privitori. Chiar dacă are 20 de ani filmul, e posibil să fie oameni care încă nu l-au văzut că mine acu câteva zile.

La final, rămâne un film care poate fi perceput de unii drept lent cu un fir narativ care trenează în multe momente dar cu o idee, până la un punct, destul de bună. Eu însă, îi dau 6/10 şi pentru că nu m-a prins aşa precum aş fi vrut şi momentele sale moarte. Dacă l-aş fi văzut mai devreme, foarte probabil, să fi crescut nota acordat, cu un punct. Astea fiind date, îti doresc o vizionare plăcută.

Văzut după mai mult timp de când am auzit de el, la momentul potrivit zic, pentru că ai nevoie de un anumit mood pentru a-l privi. Cu Downey dintr-un rol arhicunoscut, dar şi popular, acela de arogant notoriu şi persoană de succes (acu îţi vine în minte rolul din Avengers şi Iron Man, duh, numai că în film e un avocat plin de bani şi de toate) cum de altfel i se potriveşte de minune.


Deci el e un avocat de aparare, bogat cât cuprinde, cu orice îţi poţi imagina, în afară de o familie fericită. Află că trebuie să meargă în satul natal pentru că mama sa moare, ocazie cu care se reîntâlneşte cu restul familiei sale, formată din cei doi fraţi, unul mai mare şi unul mai mic, puţin mai încet la minte, dar şi cu tatăl sau, judecător de 30+ ani, cu care e certat de când era mic. Prilej pentru vechi certuri să se reaprinda, idile din copilărie să îşi facă loc în prezent şi numeroşi scheleţi din dulap să iasă la iveală. 

Imediat după înmormântare, tatăl său, face un accident şi este acuzat că a omorât un om, fix cel care tocmai ieşise din închisoare după ce ispăşise o pedeapsă dictată de acesta. Downey se oferă să-şi apere tatăl în proces, acesta (interpretat magistral de alt Robert, dar Duvall) refuză  iniţial, dar când vede cât de nepregătit e avocatul din oficiu, acceptă dar cu unele condiţii. Ai zice că nu prea poate fi real tot taraboiul din film şi că e cam exagerată treaba, dar unii oameni când sunt certaţi, chiar sunt certaţi, tre să fi cunoscut măcar un prieten certat în aşa hal cu unul din părinţii săi. Eu ştiu. Deci nu vad asa o chestie negativă treaba cu orgoliile in familie. Mai ales că tocmai acolo, sunt cele mai mari orgolii de oriunde.

Lăsând realismul, care uneori e cam întins la extrem, dar după mine, în limitele acceptate, filmul îmi pare un "tearjerker" cum îi zic americanii, pentru simplul fapt că abuzează de nişte întâmplări şi momente dintr-un timp aşa scurt. 

Per total,a fost un film foarte bun, cu un acting la superlativ. Îmi place să văd că Robert Downey poate duce de unul singur şi filme serioase fără super eroi. Cap-coadă e un film bun, cu de toate. Merită un 7/10 lejer. Ca sfat: incearca sa nu-l vezi cu unul din parinti, mai ales daca nu va intelegeti bine. 

Sursa foto: