Filme
Argo sau triumful americanilor şi atunci când tot ei sunt vinovaţi
L-am văzut în sfârşit acasă, deşi a cam durat ceva. Mă interesa mai mult pentru Oscarurile câştigate dar şi a vedea calităţile de regizor ale lui Ben, după The Town şi Gone Baby Gone.
Din moment ce a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film în 2012, mă gândeam că trebuie să fie ori unul bun ori unul despre America (şi cât de măreaţă e aceasta). Ei bine, Argo se încadrează în ambele. Dar mai mult în a 2 a categorie. De ce? Pentru că spune povestea a recuperării celor 6 diplomaţi americani din Iran, în urma revoluţiei din ţară şi a ocupării ambasadei americane din oraş.
Filmul începe simplu, ca pentru americani: cum ei au dat jos un lider iranian şi au pus un altul la putere pe care l-au sprijinit necontenit după aceea, zeci de ani (se mai miră ce au ţările arabe cu ei ?!). Aflându-ne în 1979, poporul iranian, satul de marioneta americană, mai ales că acesta este deja bătrân şi bolnav în SUA, porneşte o revoluţie în Teheran, pentru a-l instala la putere pe Khomeini. O figura locală, de încredere pentru cei din oraş şi ţară, fără legături sau sprijin cu vreun guvern occidental. În acel an, ambasada SUA este atacată de protestatari şi 56 de funcţionari din 62, sunt luaţi ostateci de către revoluţionari. Cei 6 care scapă, se refugiază în reşedinţa personală a ambasadorului Canadei timp de multe zeci de zile. De aici, filmul pedalează pe ideea că cei 6 sunt foarte importanţi, trebuiesc scoşi cât mai repede pentru a nu fi găsiţi şi executaţi ca spioni.
Cum dracu aia 6 au fost aşa importanţi faţă de cei 56, nu ştiu. Când cei rămaşi în număr aşa mare, ameninţaţi cu armă, luni de zile, trăiau clipe disperate, cei 6 (doar) erau în casă ambasadorului Canadei şi mâncau, fumau, beau, se jucau. Clar, trăiau sub teroarea că ar putea fi descoperiţi de către forţele alea revoluţionare dar asta se putea întâmplă şi cu cei din ambasada. Cine ştia atunci dacă vreun soldat din ăla credea că poate e o idee bună să omoare 2-3-4 inşi pentru a-i face pe restul să spună unde sunt cei 6. Pentru că după un timp, iranienii suspectau că au fost mai mulţi oameni în ambasada pe care o capturaseră. Explicaţia filmului era că revoluţionarii nu s-ar riscă să îi omoare pe unii care sunt sub atenţia întregii lumi.
Revenind la film, odată ce CIA hotărăşte să folosească planul cum că cei 6 ar fi cineaşti canadieni veniţi că să prospecteze locaţia pentru un film SF, ei sunt ajutaţi de către 2 producători de la Hollywood pentru a duce acest plan la bun sfârşit. Bineînţeles că odată ce persoană din CIA, în speţă lui Ben Affleck, intră în Teheran şi ajunge la cei 6, filmul este plin de momente dramatice şi pe muchie de cuţit, mai mai că diplomaţii pot fi descoperiţi în orice moment. Dar e puţin praf a la Hollywood, sincer. Umflă bine nişte faze şi situaţii, care puteau fi umflate. Tocmai pentru că dau bine pe ecran. Dar asta e şi, pe de altă parte, meritul regizorului Ben.
Din moment ce a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film în 2012, mă gândeam că trebuie să fie ori unul bun ori unul despre America (şi cât de măreaţă e aceasta). Ei bine, Argo se încadrează în ambele. Dar mai mult în a 2 a categorie. De ce? Pentru că spune povestea a recuperării celor 6 diplomaţi americani din Iran, în urma revoluţiei din ţară şi a ocupării ambasadei americane din oraş.
Filmul începe simplu, ca pentru americani: cum ei au dat jos un lider iranian şi au pus un altul la putere pe care l-au sprijinit necontenit după aceea, zeci de ani (se mai miră ce au ţările arabe cu ei ?!). Aflându-ne în 1979, poporul iranian, satul de marioneta americană, mai ales că acesta este deja bătrân şi bolnav în SUA, porneşte o revoluţie în Teheran, pentru a-l instala la putere pe Khomeini. O figura locală, de încredere pentru cei din oraş şi ţară, fără legături sau sprijin cu vreun guvern occidental. În acel an, ambasada SUA este atacată de protestatari şi 56 de funcţionari din 62, sunt luaţi ostateci de către revoluţionari. Cei 6 care scapă, se refugiază în reşedinţa personală a ambasadorului Canadei timp de multe zeci de zile. De aici, filmul pedalează pe ideea că cei 6 sunt foarte importanţi, trebuiesc scoşi cât mai repede pentru a nu fi găsiţi şi executaţi ca spioni.
Cum dracu aia 6 au fost aşa importanţi faţă de cei 56, nu ştiu. Când cei rămaşi în număr aşa mare, ameninţaţi cu armă, luni de zile, trăiau clipe disperate, cei 6 (doar) erau în casă ambasadorului Canadei şi mâncau, fumau, beau, se jucau. Clar, trăiau sub teroarea că ar putea fi descoperiţi de către forţele alea revoluţionare dar asta se putea întâmplă şi cu cei din ambasada. Cine ştia atunci dacă vreun soldat din ăla credea că poate e o idee bună să omoare 2-3-4 inşi pentru a-i face pe restul să spună unde sunt cei 6. Pentru că după un timp, iranienii suspectau că au fost mai mulţi oameni în ambasada pe care o capturaseră. Explicaţia filmului era că revoluţionarii nu s-ar riscă să îi omoare pe unii care sunt sub atenţia întregii lumi.
Revenind la film, odată ce CIA hotărăşte să folosească planul cum că cei 6 ar fi cineaşti canadieni veniţi că să prospecteze locaţia pentru un film SF, ei sunt ajutaţi de către 2 producători de la Hollywood pentru a duce acest plan la bun sfârşit. Bineînţeles că odată ce persoană din CIA, în speţă lui Ben Affleck, intră în Teheran şi ajunge la cei 6, filmul este plin de momente dramatice şi pe muchie de cuţit, mai mai că diplomaţii pot fi descoperiţi în orice moment. Dar e puţin praf a la Hollywood, sincer. Umflă bine nişte faze şi situaţii, care puteau fi umflate. Tocmai pentru că dau bine pe ecran. Dar asta e şi, pe de altă parte, meritul regizorului Ben.
La final este un film bun, din care, lăsând la o parte treaba cu "ce ţări şi şmecheri sunt americanii", mai înveţi nişte istorie modernă şi vezi şi ce căcături făceau marile SUA. Eu îi dau 7/10 pentru suspansul crescut artificial în unele momente.
Sursa foto: Dfiles
Comenteaza si tu..