Filme
Realismul si tristetea din Manchester by the Sea
Fiind aşa bine văzut, mai ales de către critici, având şi o şansă clară în lupta pentru Oscaruri, am hotărât că trebuie văzut pentru a-mi face o idee clară asupra filmului favorit pentru statuetă dorită de atâţia.
Este pur şi simplu o dramă, cap coadă, cu nici un element forţat sau în vreun fel umflat. Ceva foarte uman şi trist. Personajului principal, Lee, îi moare fratele mai mare, Joe, în urmă unor probleme cardiace ştiute de ceva timp, iar el trebuie să aibă grijă de fiul acestuia, Patrick, pentru că Joe l-a trecut în testament pe Lee, ca tutore pentru fiul său. Îl mai avem şi pe Lee, singur dar, prin nişte flashback-uri interesant introduse între momentele din prezent, aflăm de fosta nevasta şi cei 3 copii ai lor. Cum se ajunge la tristeţea, singurătatea din prezent, ne este arătat pe la jumătatea peliculei de peste 2 ore, iar eu nu spun pentru că este un mic/mare spoiler şi merită aflat la faţa locului.
Este o bucată de viaţă reală şi nealterată cum spuneam, o privire pe gaura cheii în vieţile unor oameni simpli cu probleme mai mari sau mici faţă de noi. Cred că filmul şi regizorul îşi doresc să atingă coarda aia umană pe care foarte puţine lucruri o fac să rezoneze în noi, mai ales având atâtea probleme, decizii şi chiar momente triste la fiecare pas. Este un film foarte bun, actorii joacă foarte bine, toţi chiar, dar l-aş recomandă doar dacă te simţi foarte voios şi plin de viaţă. Dacă nu te simţi prea pozitiv sau optimist, te-aş sfătui să-l laşi pentru alte zile, încât e o lume destul de gri în el, care îţi poate afecta şi ţie percepţia pe termen scurt.
Este plin de nominalizări şi anume 6 la număr, cu şanse mari să ia premiul pentru cel mai bun film şi cred eu cel mai bun actor pentru fratele Affleck cel mic. La mine are un 9/10 cu dorinţa că, oricât de bun este, aş vrea să apară şi filme mai pozitive măcar apropiate de acesta ca şi calitate.
Este pur şi simplu o dramă, cap coadă, cu nici un element forţat sau în vreun fel umflat. Ceva foarte uman şi trist. Personajului principal, Lee, îi moare fratele mai mare, Joe, în urmă unor probleme cardiace ştiute de ceva timp, iar el trebuie să aibă grijă de fiul acestuia, Patrick, pentru că Joe l-a trecut în testament pe Lee, ca tutore pentru fiul său. Îl mai avem şi pe Lee, singur dar, prin nişte flashback-uri interesant introduse între momentele din prezent, aflăm de fosta nevasta şi cei 3 copii ai lor. Cum se ajunge la tristeţea, singurătatea din prezent, ne este arătat pe la jumătatea peliculei de peste 2 ore, iar eu nu spun pentru că este un mic/mare spoiler şi merită aflat la faţa locului.
Este o bucată de viaţă reală şi nealterată cum spuneam, o privire pe gaura cheii în vieţile unor oameni simpli cu probleme mai mari sau mici faţă de noi. Cred că filmul şi regizorul îşi doresc să atingă coarda aia umană pe care foarte puţine lucruri o fac să rezoneze în noi, mai ales având atâtea probleme, decizii şi chiar momente triste la fiecare pas. Este un film foarte bun, actorii joacă foarte bine, toţi chiar, dar l-aş recomandă doar dacă te simţi foarte voios şi plin de viaţă. Dacă nu te simţi prea pozitiv sau optimist, te-aş sfătui să-l laşi pentru alte zile, încât e o lume destul de gri în el, care îţi poate afecta şi ţie percepţia pe termen scurt.
Este plin de nominalizări şi anume 6 la număr, cu şanse mari să ia premiul pentru cel mai bun film şi cred eu cel mai bun actor pentru fratele Affleck cel mic. La mine are un 9/10 cu dorinţa că, oricât de bun este, aş vrea să apară şi filme mai pozitive măcar apropiate de acesta ca şi calitate.
Sursa foto: empireonline.com
Comenteaza si tu..