Se inchid guri de metrou pentru renovare. Multe si rapid fara sa stim cu prea mult timp inainte. E cazul si unei guri de la Unirii care azi a generat cozi si aglomeratii maxime. Dar eu vreau sa vorbesc de imporenta si nepasarea Metrorex in general. Este episodul doi pentru mine cu aceasta problema la gura de metrou Pacii de a plati cu cardul deci nu e un caz izolat.

Asta mi se pare cea mai potrivită şi scurtă descriere a filmului. Orice faza importantă din film e sincronizată pe muzica ce se aude în boxe de către noi, privitorii, dar în acelaşi timp, şi de personaje. Muzică mai "cu cojones" pentru urmăriri cu poliţia sau ceva mai lent şi calm pentru zilele fără chef. Avem astfel de schimbări pe tot parcursul filmului pentru că, de ce nu, asemenea stărilor noastre diferite din viaţă de zi cu zi, personajele au şi ei momente mai fericite sau mai triste. Bineînţeles, piesele găsite pentru aceste schimbări de stări sunt exact cum trebuie dar şi cum nu te aştepţi. Din acest punct de vedere ai parte de poate cea mai electrizantă şi interesantă coloana sonoră pusă pe un film. Când mai adaug şi că Edgar Wright (regizorul) a gândit întâi piesele pentru film şi după, a căutat să facă scenariul în jurul lor, ar fi destul să te mire şi să te facă să-l vezi :)

Mergând la personaje, mi-au plăcut toate aproape. Ansel Elgort e super bun în acest rol, departe de stilul lui Ryan Gosling în Drive, mult mai senin, tânăr şi pozitiv. Îmi place şi Kevin Spacey şi Jon Hamm, ultimul distantandu-se de rolurile comice superficiale. Jamie Foxx e şi el la înălţime, deşi e un stereotip întreg în acest film, e ceva ce a jucat şi i-a venit mănuşă. Singură persoană cu care am ceva e Lily James. Pare un personaj pus doar de nevoie în film, pentu că Baby (Ansel Elgort) trebuia să aibă cimeva de care să se îndrăgostească. Un personaj fără mari orizonturi, planuri sau idei. Doar vise în cap şi clişee pentru noi. Cineva care aşteaptă să fie salvată şi luată de val. Acesta a fost de altfel şi singurul punct slab al filmului.

Mi-a mai plăcut şi absenţa unui personaj negativ în prima jumătate a filmului. Sau cel pe care-l vezi drept unul, nu este, atât de...rău. E mişto înşiruirea de pe parcurs de personaje cre par drept "villain". Apare unul şi zici: asta e. Cum e reţeta clasică de altfel. Dar te înşeli. Apare altul şi tu iar. E mişto treaba asta pentru că în viaţă sau în realitate să zic, nu e nici unu clar bun sau rău de la început.

Cu toate cele bune şi acel lucru mai simplist, să nu-i zic rău, filmul e un must see şi eu îi dau 8/10. Vizionare plăcută şi audiţie plăcută la soundtrack!

Sursa foto: saosongdep.com

Am pus mâna recent pe un PS3 (da ştiu, e vechi şi nu mai apar multe jocuri pentru el, dar la banii daţi, a meritat complet) şi am zis să-mi caut ceva joace pentru el. Găsindu-l ieftin şi primul, am dat de Last of Us. Un action-adventure zombie game, făcut de Naughty Dog, acelaşi studio din spatele seriei Uncharted. Apărut în 2013, a fost la acea vreme, jocul care a scos tot ce era mai bun din consola de la Sony, având cea mai bună grafică.

Grafica ca grafica, dar pe lângă asta, a mai beneficiat şi de un scenariu superb, regizor deştept şi un acting demn de Oscar. Dar să le iau pe rând:

Într-o piaţă saturată a jocurilor de genu zombie survival, Last of Us a venit cum nu se poate mai bine. Te ţintuieşte încă din primele 10 minute de joc, te introduce în lumea dinainte şi după o teribilă infecţie umană să-i zic şi o face foarte bine.

Ideea jocului şi a mutaţiei suferită de unii oameni, a venit în urmă unui documentar BBC- Planet Earth, în care Neil Druckman, regizorul şi marele şef care s-a ocupat de joc, a observat cum o infecţie fungica invadează şi controlează corpul unei insecte, gândindu-se ce s-ar întâmpla dacă s-ar răspândi şi la oameni. Astfel s-a conturat plot-ul jocului, urmând personajele şi motivaţia fiecăruia. Aici apare Joel, singurul părinte al unei fete, Sarah, care suferă o pierdere foarte mare în momentul în care izbucneşte această epidemie, prezentată superb din punctul de vedere al omului mic şi simplu. La 20 de ani după această infecţie în întreagă ţară, Joel apare mult mai măcinat şi îmi vine să zic cătrănit, de viaţă, vremuri şi pierderea suferită (no spoiler). Alături de el este Tess, o prietenă cu care găseşte tot felul de modalităţi de a face bani în această lumea fără de Dumnezeu în care doar oraşele păzite şi securizate mai sunt cât de cât funcţionale. Una din aceste modalităţi, este să ducă oameni sau obiecte pe ascuns dintr-un loc în altul. O chestie la care aceştia doi se pricep extrem de bine. Într-o zi însă, primesc o misiune de la livra pe cineva din oraş, peste sectorul controlat de armata şi pârile ocupate de persoanele mutante. Periculos dar nu imposibil pentru Joel şi Tess, care se gândesc că profitul este unul bunicel. Aici, Neil şi realizatorii jocului, ne arată lumea în care trăiesc acei oameni, normalitatea lor sau a copiilor, cum e şi cazul lui Ellie, fată ce trebe dusă către o facţiune care lupta contra militarilor ce controlează oraşele dar şi pentru un leac al infecţiei. Aflăm până să ajungem la facţiunea Fireflies, pe numele sau, ce rol şi importantă are Ellie în poveste. Prin circumstanţe deloc fericite, Joel rămâne singur cu Ellie şi căutând s-o ducă pe fata de 14 ani la aceşti Fireflies, trece prin tot felul de dileme morale, dar mai ales dificultăţi fizice şi psihice. În urmă întâlnirilor cu lume mai mult sau mai puţin bună, ne este arătată în detaliu această lume urâtă pentru Joel şi normală pentru Ellie. Cruzimea şi realitatea din joc nu sunt făcute doar de dragul de uimi ci mai ales prin prisma momentelor în care apar şi a oamenilor care le fac, prezintă astfel o lume apocaliptică foarte gri cu nişte valori total greşite.

Mă opresc aici din poveste, pentru că ar fi nişte spoilere pe care nu le-ai vrea, dacă ai ajuns până aici şi ţi-a trezit interesul această poveste, căci nu consider că e un simplu joc. Este o poveste superbă, gritty, cu personaje scrise foarte bine, interpretate magistral chiar de Troy Baker(Joel) şi Ashley Johnson(Ellie). Lipsa de încredere iniţială a unuia faţă de celălalt care pe parcurs se transformă în total opusul, nu fac decât să sporească realismul şi frumuseţea acestei poveşti. Finalul este în tonul jocului de până atunci şi este unul dulce-amar, atât voi spune.

Sunt mişto fiecare în felul lor. Mai ales în comedii. Dar ce vorbesc?! Mai ales în drame!! Deci, dacă sunt buni separaţi, vor fi şi împreună. Adevărat, până la un punct. Aceleaşi dorinţe de a uimi şi exagera că şi în Office X mas Party (insert link către articol) dar mult mai mari. A avut în schimb nişte faze mai mişto de "forţări" cum le zic, demne de Family Guy. Eu prin forţări mă gândesc la faza cu broască dată cadou de Peter lui Chris, pe care se chinuie s-o ia cu cartonul de pe jos sau când Peter cade şi se loveşte la genunchi. Cine ştie, cunoaşte. Astfel de faze mi-au plăcut mereu şi cele câteva prezente în Why Him, au fost mişto. Păcat că prea puţine totuşi. Pe de altă parte mă intrigă şi totodată dezamăgeşte faptul, că în ultima vreme, comediile americane, trebuie să uimească, să aibă factorul ăla WOW, chiar dacă nu în sensul bun. Mă uit la filmul asta şi trebuie să fie o faza când cade un copil în urină de elan, în petrecerea aia de Crăciun, trebuie să dea angajaţii foc la câteva birouri şi să spargă geamuri, în filmul nou cu Scarlet Johansson, trebuie să îi moară stripperul la petrecerea de burlăcie, şamd. Ok, e funny aşa la prima vedere, dar totuşi alt umor decât cel care să uimească, nu e? Umor genul Leslie Nielsen, Steve Carell sau Jim Carrey, când făcea comedii bune, nu se mai găseşte?! În fine, cred că o să las filmele astea super light şi cheesy cât mai mult şi să caut să vizionez orice altceva, chiar şi atunci când sunt plictisit.

Mişto povestea despre un dezvoltator de jocuri pe mobil din California, combinat cu o faţă mai tânăra că el, cu părinţi foarte conservatori, pe care-i cunoaşte pentru a i se da binecuvântarea pentru a o cere în căsătorie. Cei 3 membri ai familiei ajunşi în casă high-tech a acestuia, căci vorbim de părinţi şi de fratele mai mic al lui Stephanie Fleming, jucată de Zoey Deutch, întâmpina tot felul de obstacole mai tehnologice sau umane, lucruri care stranesc, pe unele părţi, momente de ras sau doar zâmbete.

Oricum îl iei, filmul e genul ăla, light, de văzut cu gaşca atunci când nu ai chef de ceva inteligent sau când pur şi simplu, nimeni nu a avut o idee mai bună pentru un film. Notă mea e de 6/10 deci şi reflectă plot-ul şi actingul. Vizionare plăcută

La începutul lui 2013 am decis că locul de muncă din acel moment era cam crud cu mine, în ideea în care nu aveam carte de muncă acolo dar vechime de aproape 3 ani. Deşi lucram în televiziune, aveam câţiva oameni toxici în jur, iar asta, coroborată cu ideea că pierdusem aproape 3 ani de pensie sau asigurări medicale, mi-au aprins beculeţul. Mie când mi se pune pata, plec de oriunde, indiferent de loc sau bani. Aşa am prins un open day la o firma de turism b2b, oarecum nouă pe piaţa românească ce avea sediul la Piaţă Unirii. Mergând cu metroul până la Izvor zilnic, mi-am spus că nu e mare bai, o staţie în plus de metrou.

Aşa se face că pe 27 mai 2013, am prima zi de muncă într-un cadru legal. Birou, calculator, banii pe card, la timp (pentru că la televiziunea muzicală, banii, întârziau în funcţie de când erau viraţi în cont de cei care îşi făceau publicitate pe post, deci chiar şi 2-3 săptămâni). Colegi mai mulţi, rezultă mai multe posibilităţi de lume enervantă în jur. Pe lângă asta, la o luna şi aproape jumate, aflam că ne mărim echipa exponenţial, de la 50 inşi la 100 în maxim 2 luni şi deci trebe să ne mutăm. La naiba, îmi zic. Aflu că ne mutăm în birourile din Sun Plaza, în Berceni. Scap printre dinţi un "fmm cu Berceniu' p*%#$" dar accept mai ales că nu am încotro, cu atât mai mult cu cât ţi se măreşte salariul cu 35% şi ai petreceri de firma unde te distrezi. Aşa trec anii, măririle de 10-15% vin şi ele alături de noi atribuţii mai ok sau nu, managerii se schimbă, ajungi să lucrezi cu cine jurai că nu o poţi face la început şamd.

Se pare că foarte mult, mai ales că şi premisa şi multe glume sunt, zic eu, înţelese mai bine din acest unghi al corporatistului. Nu zic că glumele tipic americane şi exagerate nu te fac să razi, dar parcă ăştia cu munci 9-18, le înţeleg o idee mai bine.

Avem nişte personaje decente, dar cam exagerate, normal, pentru că e vorba de America şi dacă nu fac totul la extrem, poate cred că nu mai vine lumea la cinema. Să le spună cineva că se poate şi cu umor subtil şi pot lua lecţii de la Monty Python sau Fantozzi. Revenind la prezent, aici mi-au plăcut Jason Bateman şi TJ Miller, ca de obicei, pentru că joacă ceva ce nu ocupă atât spaţiu în film, ca personajul lui Jennifer Aniston, de exemplu.

Pe scurt, filmul urmează reţeta: introducere, descrierea personajelor şi un pic de back story, motivaţia petrecerii, situaţiile exagerate şi fără de scăpare în care intră unele personaje, punctul culminant, rezolvarea acestor situaţii, cât şi happy ending-ul aferent. Notă 5/10 la mine şi mă bucur că n-am dat bani să-l văd în cinema.