Primul film de război văzut de la Hacksaw Ridge încoace. Şi încă ce film. Mâna lui Nolan se vede din primele 5 minute.


Îmi plac filmele care încep direct cu acţiunea şi intră în miezul problemei. Asta e cazul şi aici, cu nişte soldaţi de pe străzile oraşului francez Dunkirk, alergaţi de gloanţele naziste. Din primele rafale trase, m-am gândit la Heat şi a sa scenă de împuşcături (cu muniţie de război) de la jefuirea băncii din final în care tensiunea şi muzica de fundal  transmit o stare similară celei de început aici. Diferenţa e că aici povestea abia începe, în timp ce în Heat, filmul era la apogeu.

Comparam la început cu Hacksaw Ridge pentru că e un film despre al doilea Război Mondial. Doar că Dunkirk nu e un film despre conflicte, violenţă sau ororile războiului ca filmul lui Gibson. E despre lucrurile pe care le-au făcut oamenii simpli în situaţii disperate (acele vremuri complet tâmpite, le-aş putea numi). Povestit pe parcursul a 3 fire ( întâmplările de pe plajă/pământ, de pe mare şi din aer) filmul nu ne arată acte de eroism ieşit din comun. Vedem personajul din primul cadrul şi faptul că este urmărit de-a lungul filmului. Vedem cum acesta, Tommy pe numele lui, încearcă doar să trăiască. Fie că găseşte un pretext să ducă un rănit cu targă pe un vas ce pleacă către Anglia sau se ascunde de bombe sub un dig sau într-un mic vas pescăresc, el vrea să ajungă acasă. Şi faptul că Nolan a citit şi auzit poveşti de la oameni de la faţă locului, cum că majoritatea soldaţilor de pe plajă Dunkirk erau tineri şi fără experienţă, acesta a distribuit actori necunoscuţi şi tineri, nu face decât să sporească realismul acestui film care tinde spre un documentar chiar.


Faptele eroice din film le vedem pe apă şi în aer. Pe apă unde un mic vas de agrement al domnului Dawson, alături de doi băieţi, pleacă din Anglia pentru a ajuta şi aduce înapoi, cât mai mulţi soldaţi britanici. În aer unde piloţii britanici, printre care şi Farrier (jucat superb de Tom Hardy) sprijină forţele terestre dar şi vasele ce vin către Marea Britanie cu soldaţi, de avioanele naziste de vânătoare şi bombardiere. Chiar dacă avem un mic detaliu asupra acestor poveşti, Nolan are grijă să nu îi dea vreunuia mai mult timp decât celuilalt, încât să pară erou sau personaj principal. Toţi primesc timp egal pe ecran şi îşi fac datoria fără mari discursuri sau momente eroice; Dawson îşi duce bărcuţa peste canal, culegând supravieţuitori pe drum, iar Farrier, respingând atacuri inamice asupra sa.

Îmi plac foarte mult aceste momente de sacrificiu uman fie la propriu ca cel al personajului interpretat de Tom Hardy, fie la figurat, cum este cel al lui Dawson care, în ciuda unei morţi accidentale provocată de personajul lui Cillian Murphy, acesta şi fiul sau, aleg să nu-l traumatizeze mai departe pe soldat. Aici nu îşi mai are loc vina ci efortul de a salva oameni, compatrioţi, vieţi.

Farrier face şi el cel mai mare sacrificiu probabil, în loc să aterizeze pe plajă şi de a se alătura soldaţilor care erau salvaţi de bărcuţele de agrement ce soseau, hotărăşte să mai survoleze încă o dată plaja pentru a împrăştia eventualele avioane inamice. El este capturat (şi îmi place aici cum Nolan ţine soldaţii germani neclari în imagine, focusul fiind pe pilot şi cum razele soarelui care apune, acoperă fetele inamice în restul cadrelor) de soldaţii nemţi şi probabil trimis într-un lagăr sau aşteptând o soarta şi mai gravă.

Acesta a fost sacrificiul oamenilor de rând pentru un scop comun, acela de a aduce acasă cât mai mulţi oameni. După cum se aşteptau şi generalii de la început, să poată să plece numai 30-40 de mii din Franţa către Anglia, aflăm că la final, peste 300 de mii au reuşit să fie salvaţi. Totuşi însă, în jur de 40 de mii au fost lăsaţi în urmă şi capturarea lui Farrier, ne arată că şi el, foarte probabil, s-ar alătura acelui număr.

Sunetul şi editarea, fac din Dunkirk cel mai intens film al lui Nolan de până acum. Mai ales când mă gândesc la secundele ceasului de pe fundal, un sunet prezent de la început la finalul filmului. Dar în timp ce micile bărci de agrement cară soldaţi stupefiaţi de pe câmpurile de lupta şi cuvintele lui Churchill "vom lupta pe plaje şi în aer" încep să se audă prin undele radio aducând o stare de bine, finalul filmului Dunkirk subliniază ce s-a pierdut pe acest drum pentru ca miracolul de la Dunkirk să fie posibil. Aproape sa uit si de notă, la mine are un clar 9/10.

A ... parte din franciză despre curse ilegale de maşini, în care nu mai e vorba de nici o cursa de maşini. Nu ştiu dacă înţelegi ceva, dar nici eu nu o mai fac, după 8 filme...cred.


După ce au rămas fără Paul Walker, producătorii şi studioul au decis că mai pot mulge puţin franciza. Aşa apare şi partea a 8 a care mi se pare cea mai slabă din ultimele 3-4. Cum gaşca rămâne fără duşmani, pentru că pe toţi ori i-au omorât, ori i-au prins şi recrutat ulterior, singurul duşman interesant a rămas unul de-al lor şi anume cel mai cel, Dom Toretto. Aşa apar şi lupte gen Vin Diesel vs The Rock sau Jason Statham vs The Rock vs Vin Diesel...o nebunie.

Din o vacanţă mişto şi calmă, Dom ajunge să plece cu o păsărică, jucată de Charlize Theron, mare hackeriţă domne, care-l are cu ceva aşa mare la mâna, încât el face necontenit tot ce i se cere. Toată echipa lui, acum în frunte cu Hobbs (The Rock) şi Shaw (Jason Statham) este pusă pe urmele lui. Ajugem iar prin cotloane din Rio, o puşcărie (de maximă securitate) şi Antarctica. Colac peste pupăză, apare şi mama lui Shaw, care avându-i pe Owen şi Deckard ca băieţi, nu putea fi interpretată decât de Helen Mirren. Cum ziceam, Dom ascultă că mieluselul tot ce-i zice Cipher, din cauza că ceva din trecutul lui Dominic, reapare ca ostatec sau ostatecă sau ostateci, ca să mai las un dram de mister acestui film. Bineînţeles, că această mare hackeriţă doreşte un focos nuclear pe care să-l vândă unora sau sa-l lanseze asupra New York-ului sau Washington-ului...ştii tu placa asta.

Se urmăresc, se bat, se mai urmăresc iar, apar nişte twist-uri domne care te prind cu garda jos pesemne şi bătălia finală e în Antarctica, cu explozii şi tancuri ce se împuşcă şi tot aşa. Dom este salvat în cele din urmă de echipa lui, mai ales după ce ei află de ce naibii făcea tot ce făcea pentru nebuna aia cu dread-uri furate parcă din Step Up 2. Este salvat şi în mare fel. Exagerat şi bumbastic, stil Hollywood.

E cel mai exagerat film de până acum. Toţi oamenii, mai ales cei principali şi aia buni, sînt făcuţi parcă din beton şi  nu au cum muri, deci vezi nişte cascadorii total aberante uneori. Dacă nu vrei să gândeşti vreo 136 de minute, asta e filmul pentru ţine frate. La mine ia 5/10 cu indulgenţă pentru că sunt maşini şi unele exagerări plac oricui până la un punct.

Am ajuns pentru a două oară în Barcelona, oraşul meu de suflet să-i zicem. Mi-am dorit aşa mult să ajung în oraş, încât am luat biletele de avion din Ianuarie şi am strâns bani, pentru cele 5 nopţi de atunci.


Prima dată am fost acum vreo 4-5 ani să zic, nu mai ştiu exact. Ştiu doar că am vrut să fac ce am făcut şi acum: să îmbin plajă şi vremea de iunie-iulie cu vizitele la obiectivele turistice din acest oraş. Şi slavă Domnului că ai ce vizită în acest oraş. În ambele vizite am stat 4, respectiv 5 nopţi. Deci timp a fost şi de vizite şi de plajă. Sau aşa pare la prima impresie, pentru că sunt atâtea de văzut încât ai nevoie de mai mult de 5 nopţi în capitala Cataluniei. Barcelona are multe de oferit şi îţi trebuie timp şi răbdare pentru a descoperi toate comorile sale. Ar mai fi şi bani, dar asta trebuie să se subînţeleagă, din moment ce stai 6 zile într-un oraş la mare cu atâtea şi atâtea locuri de văzut şi în plin sezon. Cam asta am păţit şi eu găsind cazarea la un hotel care ulterior a mărit preţurile (indecent de mult) pentru că se stabilise calendarul Moto GP şi cursa pe circuitul Cataluniei se desfăşura fix când doream cazarea.

Am ajuns pe seară în Barcelona, pe la 21, dar na, aşa e cu low cost. Am găsit numaidecât şi autobuz către centru şi după am schimbat către hotel şi pe la 22:30 eram la hotel cazaţi într-o camera triplă, numai bună pentru noi doi. Deşi era târziu şi vineri, a trebuit să ne plimbam puţin prin împrejurimi pentru a lua pulsul oraşului deja.

Ziua următoare a fost pentru plajă, făcută în zona Barceloneta, iar după această, o vizită rapidă la Aquarium la acel super rezervor plin cu peşti imenşi. A urmat şi o plimbare pe caniculă orelor 18-19 prin Ramblas şi aglomeraţia aferentă. Ne-am întors la hotel, care era situat cumva între Grădina Zoo şi Barceloneta. Lejer, de vara.







A două zi a fost dedicată vizitelor. Şi am decis să vizităm cât mai multe locaţii, indiferent ce au avut de zis picioarele noastre la final de zi. Am început din nord cu Parcul Guell, pentru care mai nou, trebuie să plăteşti nişte bani pentru a intră în zona principala, cum se vede după barierele puse în poză de mai jos.


Am coborât uşor către Sagrada Familia, am făcut un tur al sau şi ne-am oprit la o terasă pentru o paella bună de fructe de mare şi orez cu cerneală de sepie.


Deja era trecut de 16 şi abia ajunsesem la Casa Mila.


Am pozat-o, am mers către Casa Batllo. În primul rând pentru că intrarea era 20+ euro şi după aia, era o coadă imensă de asiatici şi mi-era scârbă de ei, sincer. Dar, la Casa Batllo, aceeaşi treaba: 22 euro intrarea şi cozi mari.


Motiv în plus să plecăm către Arcul de Trimf. Ajunşi puţin după orele 18, am zis că e destul timp (şi) pentru grădina Zoo (care închidea la 20:00). Am luat biletele online, pentru că erau la jumate de preţ faţă de cele de la ghişeu şi am intrat. Am văzut de toate: papagali, dragoni de Komodo, marmote, capybaras, păsări flamingo şi clasicii lei, elefanţi, gorile.





Am încheiat ziua în centru, la un pahar de sangria şi o cină bună, cât după o zi aşa solicitantă. Aplicaţia de urmările a paşilor de pe telefon mi-a zis că am făcut 24,747 de paşi. Nu ştiu dacă e mult sau puţin dar nu m-am apropiat niciodată de 20,000 de paşi măcar.


Ziua 3 a fost pentru ceva nou: Montserrat. Muntele şi mănăstirea de pe acesta. Am mers pe cont propriu şi nu prin intermediari cum doream la un moment dat pentru că pare destul de greu să găseşti un drum bun şi uşor, dar mai ales un ghişeu pentru a cumpără biletele de tren pentru această destinaţie. Am mers cu autobuzul până la Placă Espanya (2 euro/pers pe fiecare drum) şi de acolo am coborât la metroul lor, de unde puteai lua şi trenul către Aeri Montserrat (căci la staţia asta trebuie să coborî pentru a lua telecabina către munte; dacă doreşti combinaţia asta; sunt şi altele). Biletul se ia de la nişte tonomate galbene, foarte uşor de văzut şi poate fi luat tren+telecabina dus-întors (costă cam 21euro de persoană), pentru a scapă de cozi la alte case în vreun sens, iar după aceea, mergi imediat în apropiere la peronul trenului ce urmează să plece către Monsterrat. Trenurile vin din ora în ora, aşa că, dacă ai noroc, nu aştepţi chiar mult.
În 1 ora ajungi la poalele muntelui, chit că trenul opreşte din 3 în 5 minute în câte o staţie. Având biletul combo return, cum am ajuns, ne-am pus la coadă pentru telecabina şi nu şi la cea de bilete. Ajunşi sus, vezi ceva superb. O privelişte minunată şi nu mă refer doar la cea către staţia de tren. Mănăstirea în sine (mai ales interiorul sau care se poate vizită gratis), versantul, combinaţia dintre pomi şi formă rocilor de pe munte, te duc cu gândul la ceva foarte măreţ şi vechi gen Machu Picchu. Te uimeşte specia asta umană câteodată şi în sens pozitiv, dacă ajungem să facem nişte construcţii aşa frumoase în locuri aşa de izolat şi greu accesibile. Prânzul a fost un deleciu pentru mine şi orice pofticios: bufet all you can eat cu 16 euro. Şi chiar zic all you can eat. Aperitive, salate de 5 tipuri, paella, pui, crispy-uri, nugget, cartofi, paşte, lasagna, îngheţată, prăjituri şi alte dulciuri cu topping-uri la alegere, dar mai ales bere şi vin la discreţie şi anume la dozator! Wow, da. Aş fi stat să mănânc, să diger şi să mănânc iar, la câte erau acolo. Unele unghiuri, mă duceau cu gândul la zone din afară Europei şi asta mi-a mai plăcut taree mult. A durat o zi toată treaba asta dar a meritat, fiind ceva ce nu văzusem prima dată când am fost în Barcelona, deci dacă ajungi prin oraş, merită să pierzi o zi, dacă o ai la îndemână, cu acest drum. O ultima poftă de o plimbare noaptea pe lângă Arcul de Triumf cu o îngheţată ar mai fi de menţionat pe această zi.




A 4 a zi a fost dedicată plajei şi unori mici vizite la Picasso sau alte muzee. Sau cel puţin asta a fost planul iniţial. Cum s-a făcut că marea nu a plecat din loc, mica problemă a putut apărea bineînţeles, la muzeu, unde iarăşi nu puteam intra pentru că nu mai erau bilete. Ca la stadion sau concert. Aparent e aiurea să vii în jurul prânzului la Muzeul Picasso, în ziua în care intrarea e gratis, mai ales că e duminică. N-ai nici o şansă! Biletele trebuiau luate cu vreo 2 zile înainte din ce ne-au zis cei de la intrare, deci n-am ajuns nici acum la Picasso. Dată viitoare. Majoritatea intrărilor fiind gratuite duminică, am găsit alte muzee, mai mici sau mai puţin importante, pe care să le vizităm. Aşa am ajuns la muzeul Frederic Mares şi Muzeul de Istorie sau Palatul Roial. Cum se făcuse deja ora 20, a trebuit să ajungem şi la o masă bună şi săţioasă după atâta soare, plajă şi gonit după muzee. Apoi am încheiat ultima noapte cu o plimbare prin port şi un pahar de vin alb la apus, în jur de ora 22. La insistenţele mele, am mai dat o raită pe plajă să văd cum arată plaja aia întinsă şi promenada aglomerată ziua. Spre ora 12 noaptea, era tot cam aşa de aglomerată, cu lume pe plajă strânsă în grupuri mici sau mari, lângă un foc sau pur şi simplu întinşi pe saci de dormit. Am simţit un destul de mare of, ştiind că e ultima seară aici.








În ultima zi în oraş şi pentru că aveam avionul la 21:00, am mers pur şi simplu pe unde ne-a venit. Ne-am decazat la ora 13 şi am fost la mall-ul de lângă noi, Maremagnum pentru nişte shopping cu banii rămaşi. Apoi prânzul luat la terasa Carabela, compus din o salată superbă de avocado şi nişte nachos cu guacamole şi ardei picanţi. Un mare deliciu pentru numai 10 euro amândouă. Am mai pierdut timp prin parcul de lângă Grădina Zoo, pe străduţele înguste, dar când soarele s-a arătat bine, şi în Barcelona se arată şi se simte foarte bine, la orele amiezii, am decis să mergem în lobby-ul hotelului şi să aşteptăm ora de plecare către aeroport.



Cam la asta s-a rezumat vacanţa de anul asta prin Barcelona, un oraş care nici la a 2 a vizită nu a părut să-mi scadă plăcerea de a-l vedea. Lucruri noi sau vechi, oraşul rămâne un loc, pe care eu unul îl văd perfect pentru a trăi. Atât de multe lucruri în el încât nu te poţi plictisi vreodată şi cine poate refuza 5 luni pe an o baie în marea sărată? Numai fanii muntelui, care şi el e aproape de capitală Cataluniei. O frumoasă revedere, dar cu siguranţă te voi mai vizita. Sper că şi mai mult.

Avem parte de un Peter Parker în liceu la 15 ani, clasa a 10 a de altfel, care vine din Berlin (de la bătălia cu ceilalţi Avengers) şi încearcă să se adapteze iar la viaţa normală. Avem literalmente scene filmate de el cu telefonul când îi fură scutul lui Captain America pentru că la câteva cadre după, să-l vedem pe Peter, în aglomeraţia din metroul newyorkez. Vedem cum mereu îi da mesaje lui Tony Stark sau Happy Hogan (prietenul lui Tony şi şeful securităţii, îl ştii din seria Iron Man) cum că e gata oricând de o nouă colaborare, dar acestea sunt mereu în zadar. Lucru care pentru un copil de 15 ani (jucat foarte bine de un copil de 19-20) pică destul de prost. Îţi imaginezi cum ar fi să te ia pe ţine un miliardar din liceu, pe motiv că îl poţi ajuta să prindă nişte foşti prieteni super eroi, după care să nu mai primeşti nici un semn de la cineva. Foarte foarte nasol şi aiurea. De unde şi toate lucrurile pe care Peter încearcă să le facă pentru a dovedi lui Tony, că este demn de a fi considerat un Avenger.

Pe lângă toate problemele lui Peter, de a echilibra viaţă de adolescent cu cea de super erou, mai apare în scenă şi duşmanul sau, Vulturul. Unul care are o poveste foarte bună, solidă şi credibilă faţă de toţi ceilalţi răufăcători din universul Marvel. Michael Keaton îşi face rolul şi-l joacă foarte bine pe Adrian Toomes, cu o răutate ce mi-a adus aminte de momentele nervrotice din Birdman.