De ce suntem asa diferiti de parintii nostri

Am avut de ceva timp întrebarea asta. Mă gândeam, cam de când am început să mă gândesc mai serios la viață, oameni, aspirații și chestiile astea mai greu de rumegat, de ce este o diferența mare de gândire față de ai mei părinți. Și chiar nu puteam atunci să o văd. Mi se părea doar foarte aiurea că trebuie să suport eu chestia asta și multe lucruri spuse sau gesturi explicate (în rarele momente în care am dorit să fac asta, tocmai în ideea că o să-i fac să înțeleagă cum gândesc și ce m-a determinat să fac un anumit lucru) lor, s-au lovit de pereți sau, în unele cazuri, au fost înțeles cam de-a-ndoaselea.

Am început apoi ușor, ușor, în diverse ocazii, să mai vorbesc cu părinții lui x sau y, ai unei prietene sau altă și am văzut că nu's diferiți așa mult precum credeam. Sau mă rog, că nu erau ai mei așa închiși la minte în unele aspecte, precum îi vedeam. M-a bucurat pe de-o parte dar na...m-a intrigat ulterior treaba asta. De ce dracu' tot le e greu să înțeleagă unele chestii din prezent, de ce e greu să accepte niște realități ale vremurilor astea, de ce nu vor să ia de bun câteodată ce le zicem noi, copiii? Mă gândeam și la viitor și-mi spuneam că eu noi voi fi așa depășit sau obtuz cum au fost cei dinaintea mea. Pe de altă parte, mi-era puțin frică să nu ajung și eu cu copiii sau fie și tinerii de peste 20 de ani cum sunt ai mei cu mine și prietenii mei. Începutul acestei frici au fost chestiile văzute în prezent: pur și simplu nu înțeleg de ce ăștia mici de pe acum stau așa mult pe telefoane, tablete,etc în loc să se bucure de jocuri reale cu mingea, skateboardul, patinele pe afară? De ce le trebuie telefoane de la vârste sub 10 ani când eu l-am avut la majorat abia și atunci cu banii făcuți de la ziua mea? De ce trebuie să aibă gadget-uri pe care eu nu le visam la vârstă lor? Și multe altele care nu-mi vin exact acum în minte...

Raspunsul pe scurt, zic eu, este: realitatea vremurilor. La noi, generația '85-'90 să zicem, realitatea era asta: un calculator era scump și nu și-l permitea orice părinte. Aveau cei cu bani din clasa deja din 1-4. Eu am avut la 15 ani primul computer, după un efort al tatălui, destul de mare zic. 950$ erau bani în 1999-2000. Am zis computer, pentru că am avut înainte de asta și un calculator. HC-90 pe numele lui, printre primele calculatoare românești făcute înainte de Revoluție. Telefonul mobil l-am putut primi la 3 ani mai târziu, în 2003. Pare cam târziu când citesc acum, dar asta era normaltiatea mea și a vremurilor în care am crescut. Să nu am adidași scumpi, să am computer abia la 15 ani și mobil chiar mai târziu. Mai ales că alți prieteni, cu situații materiale mai precare, au avut aceste 'luxuri' mult după mine. Lăsând partea tehnologică la o parte, mă gândesc și la felul vieții de zi cu zi. Trebuia să zicem bună ziua oricărui vecin întâlnit când duceam gunoiul, când eram în față blocului sau pe oriunde îl/o vedeam. Mi se părea ceva exagerat mai ales că vrei, nu vrei, trebuie să faci un anumit lucru care până la urmă ține de ține și pentru care tragi tu ponoasele după. Ei erau de părerea că ponoasele astea, erau trase de ei, că veneau domne venici buluc la ușa, să se plângă că nu au fost salutați de odrasla. M-am gândit la exemplu asta, pentru că asta a fost problema lor cu noi, ăștia care nu ascultăm orbește orice indicație din asta, care aducea a ordin. Ei marii, eu mic, clar cel mic mereu greșește și clar nu se poate să aibă el (vreodată) dreptate și ei nu. Mă frustra acest gând și adevăr până la urmă, dar în timp, am reușit să-l accept și zic eu, că și înțeleg.

Pentru ai noștri, clar a fost și mai greu cu toată această realitate. Născuți în jurul lui 1950, când abia apăreau televizoarele și începea sau urmă să înceapă acel boom al tehnologiei, au putut face cu greu față la această sarabanda a anilor. Îmi zicea tată la un moment dat: “băi gândește-te că eu când eram în liceu și facultate chiar, noi nu aveam mașini de spălat rufe, televizoare, ci abia un radio și mâncare iarnă.” Așa că îi înțeleg când vine vorba de tehnologia asta nouă, oricât mă enervează pe mine că sună sau întreabă orice tâmpenie legată de trimiterea/primirea unui mail sau apariția unor aplicații ciudate în telefonul cu Android. Totuși, oamenii ăștia nu aveau tv acu 50 de ani și acum, de bine de rău, o ard pe tablete, smartphone-uri și trimit sau forwardeaza un mail. Treaba de neînțeles e asta cu mentalitatea pe care o încercau să ne-o imprime. Asta cu fă aia și zi aia că așa e frumos, hai la rude că sunt rude și “trebuie” să le vezi, fără alt motiv. Mai e și chestia că nu înțeleg un NU când îl zici. Asta probabil pentru că ei nu au avut ambiția asta să încerce chestii pe cont propriu până mai taziu în viață, nefiind mentalitatea asta de azi, în care copilul vrea să nu mai stea cu părinții și să-și cumpere o casă și mâncare pe cont propriu.

Oricat mă deranjează lucrurile repetitive la părinții oricui, oricât mi se pare aiurea că ei deși au o vârstă de 50-60 ani și își dau o părere, li se pare mai avizată decât a noastră, chiar dacă avem în jur de 30 de ani, văd acest comportament superior și la mine, vizavi de cei cu vârste mai mici. Deși există, aș spune că e totuși la un nivel mult mai mic și cred eu, că va rămâne așa.. Deci, oricât de diferite ne par niște generații trecute față de noi, să nu ne speriem când vedem că și noi împrumutăm câteodată din trăsăturile astea. Păcat doar că cei ce vin din urmă, vor fi cred că, generația cu cea mai mare depărtare de relații interumane, natură și existența dar și cu cea mai mare apropiere de tehnologie. Dar despre asta, altă dată.

Sursa foto: negruvoda.eu ; metro.co.uk