Știu că nu e prea nou subiectul dar am zis că de undeva trebuie să reîncep acum că vreau să micșorez durata dintre postări, mai ales ca au trecat atatea luni.
În decembrie, dacă nu mă înșel, am luat hotărârea de a adaugă un nou membru în familie și cum cel mai simplu era un animal mic, am decis că o perioadă de probă (de care să treacă el sau mai ales eu și alergia mea la unele pisici) ar fi ok pentru o pisica, sau pisoi să zicem mai exact.
Am decis așadar membrul, acum trebuia să începem căutările pe site-urile de adopție. Am zis că nu vrem unul neapărat mic pentru că sunt mai nebuni, dar nu am vrut să fim prea “picky”.
Am dat așadar de un pisoi mic și abandonat găsit de un tip care nu-l putea ține foarte multe zile. Am luat legătură cu el, a rămas că fix în ziua următoare să mergem să-l luăm. Am ajuns să luăm și litieră, nisip și mâncare pt el înainte să vedem pisica, dar când sunăm pentru a stabili ora exactă și a primi adresa, surpriză: omul nu a mai vrut să dea pisica pentru că se atașase. După două zile doar. Îl dojenesc puțîn pe om și-i explic că a fost cam aiurea postând anunțul la o zi după ce l-a găsit în loc să aștepte puțin.
Reluăm căutările și găsim un motan la vârstă a două (5-6 ani, sau așa ni s-a zis inițial) în a cărui descriere apar cuvinte că “liniștit”, “cuminte” sau “deștept”. Hotărâm să încercăm o vizită și aici. Se întâmplă să ajungem, să-l vedem și să ne placă instant. Găsim că toate cele 3 adjective de mai sus erau adevărate dar lipsea unul: timid. Dar totuși, era normal pentru un motan care a trăit toată viață pe străzi, era într-un apsrtament cu alte 2 pisici și urmă să-și schimbe domiciliul iarăși.
Cum am ajuns cu el acasă, l-am scos din cușcă și a început să descopere noul teritoriu. Bineînțeles că nu s-a așezat deloc în locul amenajat pentru el ci și-a făcut unul nou în canapea în colț. A găsit că locul sau permanent să fie colțul canapelei, fix lângă brațul de piele, pe care l-a și făcut varză în decurs de 1 săptămâna.
În decembrie, dacă nu mă înșel, am luat hotărârea de a adaugă un nou membru în familie și cum cel mai simplu era un animal mic, am decis că o perioadă de probă (de care să treacă el sau mai ales eu și alergia mea la unele pisici) ar fi ok pentru o pisica, sau pisoi să zicem mai exact.
Am decis așadar membrul, acum trebuia să începem căutările pe site-urile de adopție. Am zis că nu vrem unul neapărat mic pentru că sunt mai nebuni, dar nu am vrut să fim prea “picky”.
Am dat așadar de un pisoi mic și abandonat găsit de un tip care nu-l putea ține foarte multe zile. Am luat legătură cu el, a rămas că fix în ziua următoare să mergem să-l luăm. Am ajuns să luăm și litieră, nisip și mâncare pt el înainte să vedem pisica, dar când sunăm pentru a stabili ora exactă și a primi adresa, surpriză: omul nu a mai vrut să dea pisica pentru că se atașase. După două zile doar. Îl dojenesc puțîn pe om și-i explic că a fost cam aiurea postând anunțul la o zi după ce l-a găsit în loc să aștepte puțin.
Reluăm căutările și găsim un motan la vârstă a două (5-6 ani, sau așa ni s-a zis inițial) în a cărui descriere apar cuvinte că “liniștit”, “cuminte” sau “deștept”. Hotărâm să încercăm o vizită și aici. Se întâmplă să ajungem, să-l vedem și să ne placă instant. Găsim că toate cele 3 adjective de mai sus erau adevărate dar lipsea unul: timid. Dar totuși, era normal pentru un motan care a trăit toată viață pe străzi, era într-un apsrtament cu alte 2 pisici și urmă să-și schimbe domiciliul iarăși.
Cum am ajuns cu el acasă, l-am scos din cușcă și a început să descopere noul teritoriu. Bineînțeles că nu s-a așezat deloc în locul amenajat pentru el ci și-a făcut unul nou în canapea în colț. A găsit că locul sau permanent să fie colțul canapelei, fix lângă brațul de piele, pe care l-a și făcut varză în decurs de 1 săptămâna.
Este o pisica foarte cuminte și când auzeam la oameni sau citeam în anunțuri că se caută cămine pentru pisici 'cuminți, care nu fac deranj sau zgomot' mă gândeam că sunt aceștia nebuni și absolut toți consideră că pisicile spre adopți sunt așa sau, pur și simplu, încearcă să le 'vândă' mai bine. Dar asta până la mister Thor. Nu am văzut, și probabil nu o să mai văd, cât trăiesc, pisica așa cuminte și calmă, deși puțîn nebun (pentru că fuge sub cadă la orice mișcare sau zgomot pe care nu-l așteaptă).
Partea bună e că, în încheiere, deși la început aveam o mare problema la nivel de alergie cu el, ușor cu timpul, se pare să se fi rezolvat de la sine, cel puțîn în majoritatea cazurilor. Deci am trecut și peste acest 'hop' rămas.
Nu ne rămâne decât, să ne bucurăm și noi de Thor, atâta timp cât avem cu el, nefiind foarte tânăr (bănuiam că în realitate, după ce am înțeles de la doctori, are pe undeva în jurul a 10 ani) și să îi dăm un cămin călduros, cu dragoste și mâncare bună, sperând să fie cu noi și 5 ani de acum, dacă se poate. Pentru că ne gândim că și el probabil se bucură de noi atât cât știe și realizează :)
Ultima treaba și aici chiar închei: mă bucur, și sunt sigur că și Cornelia e de acord cu mine, că nu am cumpărat un animal, ci am găsit și ajutat unul de pe stradă cu o casă și o viață bună. #adopt
