Regular
De ce nu am mai scris pe blog de 1 an
M-am apucat să scriu pe acest blog, într-o perioada nu foarte bună pe plan profesional. Mă gândeam că puținul timp liber, pe care-l am la dispoziție atunci când nu sunt la muncă, să fie folosit după bunul meu plac. Și ce-mi plăcea mie pe lângă fotbal, filme, muzică și ocazionalele jocuri pe Playstation? Păi internetul. Ok, ok, dar ce anume mai exact? Păi să scriu despre experiențele mele și ce îmi place și ce nu, cum văd eu anumite lucruri, unde merg și unde vreau. Pe scurt: Să-mi trec cumva toate aceste experiențe printr-un filtru, că apoi să fie expuse cât pot eu de bine, eliberându-mă, în tot acest proces, de elementele negative adunate în timpul zilei/săptămânii. Pe (și mai) scurt: un blog.
Timpul către și de la muncă, îmi permitea să încep câte o idee, mai mereu, despre ce doream să povestesc. Mi se părea foarte frumos și chiar mă ajuta și elibera, psihologic și sufletesc, dacă pot să adaug și acest cuvânt. Multe idei veneau și se așterneau aici în văzul oricui. De bine, de rău sau neutre, eu mă bucurăm că veneau și îmi canalizăm energia pe ceva constructiv totuși. Mă gândeam și atunci, că orice era mai bine decât să stau că restul de 'zombi' din vagoanele de metrou și de pe peroane, cu ochii într-un ecran de 5 inchi.
Așa cum am mai zis și AICI, aveam un nou job în publicitate și mă simțeam extrem, dar extrem de bine la început. Chiar acum am mai citit rândurile articolului și mă miram cât de fericit, dar naiv eram. Într-adevăr, în primele 4 luni, a fost 'lapte și miere': muncă multă așa cum relatam, glume, telefoane, mail-uri, construcții de relații cu clienți și colegi.
A urmat o scenetă, să-i zic, într-o dimineață la locul de muncă, între un coleg și șef, scenetă care mi-a dat puțin de gândit și mi-a sădit o primă sămânță de îndoială, la fel că în filmele acelea în care locurile frumoase și mirifice, nu sunt ceea ce par în prima faza. Eu însă, nu m-am dus la acest gând pentru că ziceam să nu fiu pesimist și să mă bucur de ceea ce am și e frumos în acel prezent. "Când se strică, se strică" mi-am zis.
După ce s-a schimbat echipa de câteva ori pe parcursul verii, mi-am dat seama că treaba e mult mai volatilă decât credeam. Bine, nu mă ingrijorasem așa până atunci pentru că eu știam că îmi fac treaba cât pot de bine (și dacă nu, mă gândeam că se vede foarte clar că trag cât pot și anume foarte mult), stăteam la muncă lejer 10 ore, căutăm să împac și șefii și colegii (deși era greșit), motiv pentru care nu intrasem în colimator deloc. În următoarele 6 luni, a fost rândul meu să întru și să rămân în acel colimator, din motive neștiute de mine. Oricât încercam, orice încercam (am avut și 2 săptămâni în care am stat cel puțîn 11 ore / zi la birou, pentru a vedea dacă orele mele extra, pot ajuta într-adevăr), nu prea avea efect. Așa că am făcut ceea ce am considerat uman în mintea mea. Am încercat să discut, iar când am văzut că nu există posibilitatea asta, am făcut ce face oricine când nu mai are de ce să se lupte: mi-am băgat pula! Iar când o faci într-o meserie că asta, se vede destul de rapid. Deși mă așteptăm să fiu băgat în ședințe și să primesc ultimaturi că să mă îndrept, am observat că lucrurile se mișcau la o viteză mult mai mică decât mă așteptăm. In ce sens? Pai, unele săptămâni treceau fără să primesc vreo observație negativă și mă mirăm cum se face că atunci când mă zbăteam că un nebun, eram făcut 'cel mai prost din curtea școlii', iar când aproape că plecam la program (pentru că la program, cred că am reușit să plec în total cam 10% din timpul lucrat acolo) și nu mă mai chinuiam să mai fac și încă un lucru sau două, înainte de a pleca de la muncă, nu se mai întâmpla nimic groaznic, nu era nici o 'panică', nu plângea nimeni și lucrurile puteau aștepta. Mi s-a părut sincer mind blowing și mi-am dat seama că problema nu era chiar la mine ci în altă parte.
Revinind acum la partea de început, ajunsesem deci să pun jobul și ambiția personală de a reuși să fac lucrurile să meargă acolo, peste tot ce mă ajutase până atunci. S-ar potrivi ce am scris în articolul din februarie 2018:
 |
| Spatiul de lucru comun in agentii |
Așa cum am mai zis și AICI, aveam un nou job în publicitate și mă simțeam extrem, dar extrem de bine la început. Chiar acum am mai citit rândurile articolului și mă miram cât de fericit, dar naiv eram. Într-adevăr, în primele 4 luni, a fost 'lapte și miere': muncă multă așa cum relatam, glume, telefoane, mail-uri, construcții de relații cu clienți și colegi.
A urmat o scenetă, să-i zic, într-o dimineață la locul de muncă, între un coleg și șef, scenetă care mi-a dat puțin de gândit și mi-a sădit o primă sămânță de îndoială, la fel că în filmele acelea în care locurile frumoase și mirifice, nu sunt ceea ce par în prima faza. Eu însă, nu m-am dus la acest gând pentru că ziceam să nu fiu pesimist și să mă bucur de ceea ce am și e frumos în acel prezent. "Când se strică, se strică" mi-am zis.
După ce s-a schimbat echipa de câteva ori pe parcursul verii, mi-am dat seama că treaba e mult mai volatilă decât credeam. Bine, nu mă ingrijorasem așa până atunci pentru că eu știam că îmi fac treaba cât pot de bine (și dacă nu, mă gândeam că se vede foarte clar că trag cât pot și anume foarte mult), stăteam la muncă lejer 10 ore, căutăm să împac și șefii și colegii (deși era greșit), motiv pentru care nu intrasem în colimator deloc. În următoarele 6 luni, a fost rândul meu să întru și să rămân în acel colimator, din motive neștiute de mine. Oricât încercam, orice încercam (am avut și 2 săptămâni în care am stat cel puțîn 11 ore / zi la birou, pentru a vedea dacă orele mele extra, pot ajuta într-adevăr), nu prea avea efect. Așa că am făcut ceea ce am considerat uman în mintea mea. Am încercat să discut, iar când am văzut că nu există posibilitatea asta, am făcut ce face oricine când nu mai are de ce să se lupte: mi-am băgat pula! Iar când o faci într-o meserie că asta, se vede destul de rapid. Deși mă așteptăm să fiu băgat în ședințe și să primesc ultimaturi că să mă îndrept, am observat că lucrurile se mișcau la o viteză mult mai mică decât mă așteptăm. In ce sens? Pai, unele săptămâni treceau fără să primesc vreo observație negativă și mă mirăm cum se face că atunci când mă zbăteam că un nebun, eram făcut 'cel mai prost din curtea școlii', iar când aproape că plecam la program (pentru că la program, cred că am reușit să plec în total cam 10% din timpul lucrat acolo) și nu mă mai chinuiam să mai fac și încă un lucru sau două, înainte de a pleca de la muncă, nu se mai întâmpla nimic groaznic, nu era nici o 'panică', nu plângea nimeni și lucrurile puteau aștepta. Mi s-a părut sincer mind blowing și mi-am dat seama că problema nu era chiar la mine ci în altă parte.
Revinind acum la partea de început, ajunsesem deci să pun jobul și ambiția personală de a reuși să fac lucrurile să meargă acolo, peste tot ce mă ajutase până atunci. S-ar potrivi ce am scris în articolul din februarie 2018:
Păcat că nu am acționat după ce am simțit din vară, zicând că e doar un sentiment pasager. Deh, cât trăim, învățăm desigur.
Este foarte amuzant cât de ciclice sunt unele lucruri în viață. Când zici că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior, te întâlnești cu colegi de la fostul job, cărora le povestești cât de frumos e la tine și ce oameni mișto ai, pentru că apoi să ajungi fix în aceeași situație, în stres cel puțin la fel de mare. Un lucru pozitiv extras din asta este că, oricât de nasol devine acel nou job, ai o reziliența sporită din experiență anterioară. Iar asta ajută enorm.
Așadar, după toată polologhia, am lăsat baltă treaba asta cu scrisul, pentru că am crezut că am ceva mai important de făcut și că munca e mai interesantă/importantă că viață personală. Încă o lecție care, deși pare simplă acum când o expun așa, nu a fost.
Am deci de recuperat cam un an și jumate de povești și filme sau restaurante. O să vorbesc despre cele mai mișto filme văzute, cele mai interesante locații vizitate, locuri în care pot spune că am trăit perioade scurte și evenimente importante din viață. Sper să mai fie cineva pe aici și să reveniți cu drag, așa cum am revenit și eu acum.
Comenteaza si tu..